Blog

Scrisoare deschisă către toți părinții care vin în parc cu jucării

Odată cu vacanța de vară a început și „maratonul părinților” prin parcuri. Bine, mămicile ies cam anul împrejur în parc, dar vara parcă-s mai multe, totuși. Weekendul acesta am ieșit și eu cu Cristi la un teren de joacă și la tot pasul mă trezeam că ba vrea o minge de la un băiețel, ba o lopățică de la o fetiță și tot așa. Ultima dată însă, Cristi a oferit din proprie inițiativă mașinuța sa unui copilaș mai mic, dar cu împrumut. Cînd a decis Cristi că „timpul de joacă” a expirat, s-a lăsat cu lacrimi de crocodil din partea celuilalt băiețel.

Anul trecut pe timpul ăsta citisem un articol care a fost viral pe Facebook, despre un tătic din România care recomanda (mai cu tupeu, ce-i drept) ca toți părinții să vină cu jucării la terenurile de joacă pentru a evita altercațiile dintre copii și scenele lacrimogene. Credeți că dacă băiețelul de mai sus avea o jucărie, i-ar fi trecut supărarea?

Ori de cîte ori merg cu Cristi undeva și luăm o minge (sau balon, sau mașină) cu noi, se joacă cu toate mingile (respectiv baloanele, mașinele) altor copii numai nu cu a lui, și atunci?

Și atunci m-am gîndit să vin eu cu o ALTĂ recomandare 🙂

NU ADUCEȚI JUCĂRII LA TERENURILE DE JOACĂ!

– în primul rînd veți avea mai puține „bagaje” de cărat;
– apoi, niciun copil nu va rîvni la jucăria nimănui;
– copiii se vor juca cu ceea ce le oferă terenurile de joacă (scrînciob, topogan, căsuțe etc);
– vor descoperi lumea înconjurătoare (natură, păsări, animale);
– își vor dezvolta și mai mult imaginația (își vor crea povești, eroi, scenarii);
– dar cel mai important, vor interacționa mai mult între ei și vor învăța să pună preț pe comunicare și nu pe valorile materiale.

Iar pentru mai multă credibilitate, adaug cîteva idei pe care le-am pescuit la începutul acestui an la niște seminare de parenting foarte bune:

1. Jucăriile sunt ale copilului (nu ale părinților), dacă vrea să se joace cu ceva, el trebuie singur să-și ducă jucăria (fie în mînă, fie în rucsac). Nu părinții trebuie să le care la teren, nu părinții trebuie să aibă grijă de ele, nu părinții trebuie să le adune la final de prin toate colțurile terenului de joacă;

2. Indiferent dacă aveți sau nu jucării cu voi, copilul își va dori mereu jucăria cuiva. Pentru că o vede prima dată, pentru că are o altă culoare, pentru că el încă nu a explorat-o și, de fapt, el asta vrea, s-o exploreze, să vadă de ce e în stare, la ce folosește, dacă e la fel ca cele pe care le-a văzut pînă acum, sau poate îi va descoperi o proprietate nouă etc.

3. Copiii (indiferent de vîrstă) trebuie lăsați să-și gestioneze singuri „conflictele” (fie că i-a luat cineva jucăria, fie că a luat-o el de la cineva). Atît timp cît comunicarea între copii e non-violentă, părinții trebuie doar să supravegheze procesul fără să intervină. Astfel ei învață de mici să-și gestioneze problemele, să găsească soluții, să comunice, să-și exprime emoțiile. Noi suntem doar „purtătorii lor de cuvînt”: „Îți place mingea, așa-i?. Ai dreptate, e o minge foarte frumoasă, dar nu este a ta. Hai să întrebăm dacă vrea să ne jucăm împreună”. „Știu, te-ai întristat că ți-a luat mașinuța din mînă și ai dreptate, nu e foarte plăcut. Se mai întîmplă.”

Sigur, nu dețin adevărul absolut nici eu, nici cei ale căror idei le-am reprodus în articol, dar chiar și așa, tind să cred că ar fi mai puține situații tensionate între copiii (și părinți) dacă am alege să venim fără jucării la terenurile de joacă, mai ales că experiența acumulată cu Cristi mi-a arătat că asta nu-i așa de rău și nici greu 😉

June 21, 2016
A fi sau a nu fi… la naștere!

Recent am fost invitat la o emisiune unde am încercat să dezbatem subiectul, însă timpul de emisie redus și prea mulți invitați, au lăsat loc de și mai multe întrebări decît erau inițial. Pe această cale doresc să expun pe scurt ce cred eu despre asistarea tatălui la naștere:

1. În primul rînd eu nu sunt nici PRO, nici CONTRA asistării la naștere, eu sunt pentru INFORMARE;
2. Viitorul tătic trebuie să fie PREGĂTIT (informațional, emoțional, moral) pentru a asista la o naștere. Eu cu soția am mers la cursuri prenatale (practice) unde am învățat împreună tehnici de respirație și masaj, poziții optime pentru fiecare etapă a nașterii, metode de relaxare și concentrare ș.a.;
3. Asistarea tatălui la naștere trebuie să fie de COMUN ACORD (să vrea și soțul, și soția);
4. Tatăl asistă BENEVOL și nesilit de nimeni (soție, rude, prieteni, medici etc.);
5. Dacă unul vrea, iar celălalt nu vrea, nu încercați să vă convingeți reciproc, asta trebuie să fie o ALEGERE individuală și ASUMATĂ;
6. Soția ar trebui să evite șantajul emoțional al soțului („Dacă mă iubești…”, „Amîndoi l-am făcut, amîndoi îl vom naște”, „Vecinul a asistat la toți 3 copii, da’ tu?” etc.);
7. Tații ar trebui să evite actele de eroism („Cumătru’ a putut, da’ eu de ce să nu pot?”, „Ei, mare lucru acolo s-o țin de mînă…”, „Eu-s bărbat!”etc.);
8. Punctele 6 și 7 vor influența în mod nedorit procesul de naștere. La fel, orice frustrare, supărare sau o tensiune cît de mică între soți va avea un impact negativ: travaliu prelungit, contracții neproductive, epuizarea fizică și emoțională a mamei, apelarea la metode invazive de inducere a nașterii și în ultimă instanță – cezariana);
9. Așadar, pe lîngă acordul comun, soții trebuie să fie în PERFECTĂ ARMONIE, înțelegere și iubire în sala de naștere. Dacă există măcar un motiv de supărare, cît de mic, mai bine renunțați la ideea de a asista;
10. Recomand tuturor să ia decizia de a participa sau nu la naștere, abia după ce ați mers la un curs prenatal împreună, aveți idee despre ce e vorba și puteți lua o decizie cît de cît în cunoștință de cauză.

June 13, 2016
10 + 1 lucruri de exclus la o cumetrie

Cumetria nu este o nuntă. Este o masă de sărbătoare și în centrul atenției ar trebui să fie bebelușul. Din păcate, uneori, ne lăsăm duși de val și ajungem să facem o a doua nuntă, iar atenția se concentrează în mare parte pe invitați, decor și daruri.

Având un buget redus, am tăiat și din programul standard de cumetrie cam tot ce intra, după părerea noastră, în categoria „se poate și fără”:

1. Muzică vie, trupă, DJ. Am pus pe un flash muzica care ne place și s-a rezolvat. Un bun prieten și nan a avut grijă de playlist și sunet atunci când a fost nevoie;

2. Tamada. La un număr de 30 de invitați am decis că nu e necesar să avem și un moderator. Am vrut să fim liberi, fără un program prestabilit.

3. Clovn /animator pentru copii. De regulă copiii nu stau toți grămadă, unii se joacă, alții zburdă, alții sunt inseparabili de părinți. Astfel, am decis să luăm doar niște covorașe puzzle în chirie (30 lei / m²), un sac cu jucării de acasă și a fost mai mult ca suficient și captivant pentru ei.

4. Stand foto, arcă din baloane etc. Noi am ales să facem pozele la un paravan din lemn. Evenimentul nostru a avut loc la o terasă situată aproape de drum și era necesar s-o izolăm un pic, iar un paravan decorativ se integra mai bine în peisaj decât un stand sau o arcă. Am căutat să închiriem un pravan, dar nu am găsit ceva potrivit nici ca model, nici ca preț (800 lei/zi). Așa că l-am făcut singuri după bunul plac, iar acum îl dăm și noi în chirie 🙂

5. Baloane. Recunosc, greu am renunțat la ideea de a avea multe-multe baloane. În schimb, am dat de niște tutoriale cu pom-poms. De cum le-am văzut am știut că vrem să decorăm sala cu ele. Sunt ușoare și rafinate, se încadrează perfect în decor și arată foarte bine în poze. Ne-a luat ceva timp să le facem, dar rezultatul a meritat efortul;

6. Agenție de decor. De fapt, e o chestie tare bună și utilă dacă bugetul îți permite. Economisești foarte mult timp și efort. Noi am vrut să vedem dacă ne putem descurca și fără agenție. A fost copleșitor și foarte multă muncă, dar a fost posibil. Iar satisfacția e mult mai mare cînd decorezi singur 🙂

7. Video. O altă plăcere care costă. Și costă mult. De regulă, aceste filmulețe sunt privite o singură dată, după care se prăfuiesc undeva pe raft. Poate la bătrânețe vom regreta, acum însă ni s-a părut o decizie înțeleaptă;

8. Ursitoare, zâne, îngerași etc. Până la cumetria noastră am avut ocazia să mergem la alte 4 cumetrii, la două dintre care am auzit exact același text de la ursitoare. Am fi vrut ceva unic, personalizat pentru fiecare bebeluș, dar cum asta nu e posibil am zis că se poate și fără zâne.

9. Torta de botez. Da, ele arată senzațional… atunci când sunt decorate cu marțipan. Însă puțină lume iubește marțipanul, în plus, el trage tare mult la cântar și din 3 kg de tortă, 0,5 kg se aruncă. Așa că am mers la o patiserie la degustare și am comandat o tortă simplă, delicioasă, dar fără decor „de botez”. S-a mâncat toată și a fost foarte apreciată: pandișpan, mascarpone, căpușune și ciocolată;

10. Invitații, mărturii, plicuri pentru bani. Am vrut fără, căci prea scumpe. Să dai 1000 de lei ca să anunți 10 familii o dată și o oră nu e cost-efficient 🙂 Dar am găsit o variantă mai accesibilă, le-am făcut singuri: invitații hand-made și mărturii origami. Au ieșit foarte simpatice și cu gust. De plicuri nu am avut nevoie, căci nu am strâns bani de la invitați.

10 + 1. Și desigur candy bar-ul! 🙂 O plăcere foarte scumpă dacă apelezi la agenții și patiserii. Noi l-am făcut cu forțe proprii și doar de asta l-am lăsat „în program”. Dar de fapt, se putea și fără el. De dragul lui, soția a renunțat la rochie nouă, pantofi, coafură și machiaj 🙂 Și a fost superbă!

PS: Pozele de la eveniment fotoroom.md și din arhiva personală.

June 8, 2016
Candy bar-ul de vis
Candy bar-ul nu este o necesitate sau o tradiție ce trebuie respectată cu strictețe. Pentru noi a fost un moft. Soția a vrut candy bar în nuanța baby-blue și gata! Când am cercetat piața și costurile, ni s-au cam lăsat aripile. Câteva săptămâni ezitam între a face sau nu candy bar? Desigur, se putea aranja simplu o masă cu fructe și bomboane, dar where’s the fun in that?

Bugetul foarte restrâns pe care l-am stabilit pentru botez și petrecere nu includea și candy bar-ul. Dar soția căuta zilnic poze pe net și înțelegea că poate renunța la muzică, la decor, dar nu și la candy bar-ul de vis. Apropo, ea a renunțat și la o rochie nouă, pantofi, coafură, machiaj numai pentru această plăcere 🙂

Revelația am avut-o când am văzut diferența de prețuri la dulciurile home-made față de cele ce se găsesc în vânzare. Atunci am decis că vom face totul singuri, căci nu pare să fie foarte greu. Am cutreierat mai multe magazine în căutarea dulciurilor ambalate în hârtie albastră, am rugat prietenii de peste hotare să ne ajute în acest sens, am studiat și prețurile la vase de sticlă (arenda vaselor e în jur de 300 de lei) și am cumpărat orice element albastru am găsit și ni s-a părut că s-ar potrivi decorului nostru: rame, ceas de masă, platouri, pahare, farfurii de carton, paie pentru suc, șervețele etc. De pe un site specializat am achiziționat hârtiuțe pentru cupcakes în nuanțe și mărimi diferite, dar și un suport etajat din carton. Suportul din carton era roz, dar l-am „învelit” în hârtie albastră și am întors platformele pe verso unde erau albe – s-a încadrat perfect. 🙂

Inițial am vrut să comandăm diferite dulciuri de la diferiți cofetari home-made (și sunt foarte mulți pe piață), dar prețurile… Ah, prețurile!
- Un cake pop e de la 15 lei în sus, deja depinde de compoziție, nuci, alune etc., iar un „Raffaello” din magazin e în jur de 4 lei/buc.!
- O mini-tartă cu fructe – de la 15 lei, în timp ce o tartă cu fructe/cu ciocolata la supermarket e 6 -7 lei!
- Bezele colorate (merengue) – de la 150 lei/kg, dar am găsit și cu 300 lei (!), iar la Nr.1 este cu 59 lei/kg!
- Un cupcake – de la 25 lei, cel de magazin e 4-5 lei și tot așa… De ce să plătești mai mult pentru ceva la fel de gustos, dar la un preț mai accesibil?
Așadar, pentru candy bar-ul nostru am ales tarte cu fructe (6 lei), tarte cu ciocolată (7 lei), 3 feluri de cake pops ayurvedice (5 lei fiecare) și alte 2 tipuri vegane a câte 8 lei bucata (am avut un nan vegan, pentru el ne-am străduit), bezele colorate (merengue, 40 lei / 200 g) și alte câteva feluri de ciocolate și bomboane albastre: „M&Ms”, „Bacio”, mini „Bounty” etc. Tartele le-am comandat la supermarket„ Nr. 1”, cake pops la hramul „Hare krishna”, bezelele la „Panna Cotta”, ciocolatele din comerț și de peste hotare.

Vase potrivite din sticlă am găsit la „Velmart” și „Maestro” (dar și pe la prieteni și restaurantul unde am sărbătorit). Bețișoarele le-am luat de la „Metro” din alea pentru frigărui și un pic mai scurte. Panglici subțiri de la „Gemeni” (0,5 – 2 lei /m), vreo 5 m ne-au trebuit pentru toate. Le-am legat fundițe și le-am lipit cu pistolul cu clei din silicon (100 lei, din piață).

Toppers (inscripțiile în cerc) le-a creat soția în „Adobe Illustrator”, le-a aranjat pe foaie A4 cât mai compact, împreună cu stegulețele (la fel, create de ea) și le-am tipărit la printer color în oraș, 10 lei foaia A4. Altfel, un steguleț ne-ar fi costat 8 lei bucata, iar un topper 7 lei bucata, dar așa am economisit cel puțin 50%.

Pom-poms de pe fundal ne-au dat cele mai multe bătăi de cap căci tot noi le-am făcut și e cam mult de lucru când e vorba de 20-30 de bucăți (pentru toată sala). Oricum, ne-au ieșit mai ieftin decât baloanele cu heliu, plus efectul e muuult mai delicat și rafinat. Hârtie crepontă de la „Papermax”, 7 lei/buc. (2 m x 0.5 m).

Tot din cauza bugetului restrâns am ales să ne ocupăm noi de decor și tot ce ține de eveniment în general, astfel, ne-am trezit cu toate cele necesare pentru eveniment, dar cu timp insuficient pentru aranjare. Mai ales că un candy bar nu-l amenajezi în 30 de minute, la fel cum nu-l poți decora de dimineață, dulciurile trebuiau ținute la rece.

Botezul era la 16:00 la biserică, iar la 17:00 oaspeții erau deja așteptați la restaurant. Cum nu puteam fi concomitent în două locuri, iar tentativa de a găsi pe cineva voluntar să se ocupe de aranjarea candy bar-ului a eșuat lamentabil, am apelat la invitați. Prieteni foarte buni și de încredere care după ce au primit toate instrucțiunile noastre, gândite minuțios de acasă, s-au descurcat formidabil și în timp record au amenajat și au făcut totul exact așa cum ne-am dorit.

Un candy-bar de milioane nu trebuie neapărat să fie scump. Nu am stat să calculăm cât ne-a costat per total candy bar-ul nostru, însă satisfacția lucrului bine făcut cu propriile mâini nu se compară cu nimic 😉

PS: Pozele de la eveniment fotoroom.md și din arhiva personală.
May 24, 2016
Vacanță fără jucării

Cînd făceam bagajele pentru vacanță am decis să luăm doar strictul necesar. Așa că pentru Cristi am luat doar o minge (orice băiat are nevoie de o minge) și „Albinuța” (avem un ritual și o răsfoim înainte de culcare). În rest, nu aveam nicio jucărie, nici măcar în mașină. Spre surprinderea noastră, Cristi s-a descurcat perfect și fără jucării.

Pe-afară se juca fericit cu pietricele și crenguțe, sau admira diverse insecte: buburuze, fluturași, furnici, cărăbuși etc. În casă, cît am stat la Soroca, muta hainele de pe un raft pe altul, se admira și comunica cu reflexia sa din oglindă (acasă nu are așa ceva) și plimba cablurile și încărcătoarele prin toată casa ca pe mașinuțele cu sfoară. Iar în mașină mama era animatorul principal. Fie îi recita poezii, fie inventa vreun joc („Car-car”, „Într-o călimară…”), fie cîntam ceva împreună, sau îi povestea tot ce vedea pe geam: de la mașini și animale, pînă la indicatoare rutiere și ce semnificație are fiecare. Iar dacă se apuca să-i numere copăceii de pe marginea drumului, Cristi adormea 🙂

În una din ieșirile noastre la natură am dat de un rîuleț (atunci cînd căutam cascada de la Rudi). Am meșterit repede un vaporaș din hărtie și l-am pus să plutească pe apă. Ce fericire în ochii lui Cristi, ce emoții la fiecare obstacol din apă… Care jucărie mai trezește atîtea amintiri? 🙂

În plus, zilnic mergeam cel puțin la un teren de joacă unde avea libertatea să facă tot ce dorește. Uneori interacționa și cu alți copii și, desigur, apăreau momente cînde dorea să se joace cu jucăriile lor. Dar cum asta se întîmplă și acasă, cred că își dorea nu atît lopățica, cît să-i imite pe ceilalți copilași.

În așa momente îi distrăgeam atenția cu altceva: o pisică, un cîine, un sunet și totul era bine, din nou. Nu am planificat să avem o vacanță fără jucării, dar experiența ne-a arătat că asta e posibil și chiar ajută la dezvoltarea imaginației copiilor.

Așa că lăsați-i în fanteziile lor, să-și inventeze singuri scenarii și jocuri, căci ei se pricep mai bine ca oricine la a căuta peripeții 😉

May 17, 2016
Alte incidente și obiective turistice

În partea a III-a a vacanței s-au adunat cele mai multe peripeții și acestea ne-au vizat pe fiecare (bine că nu pe toți odată) 🙂 Iată, pe scurt, ce am vizitat și impresiile cu care ne-am întors:

Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”. Cosăuți

După ce am mers prin tot satul Cosăuți (care e foarte lung), am ajuns în sfîrșit la mănăstire. La un moment dat credeam că nu merg pe drumul care trebuie, dar localnicii m-au asigurat că merg pe drumul cel bun! 🙂

Ajunși la mănăstire, am ales să mergem mai întîi la izvor. Mai era și un mic lac acolo, și zic, hai să-i arăt lui Cristi broscuțe adevărate care se auzeau și se vedeau foarte bine de pe mal. Pe drum am observat mai multe musculițe și gîze, dar nu le-am dat atenție. Cristi zburda fericit cu două pietricele în mînă cînd brusc, le scapă jos, se apucă de nas și începe a plînge foarte, foarte tare. Inițial nici nu am înțeles ce i s-a întîmplat. Nici nu am avut timp să analizez situația, tot ce am văzut e că se ține de nas, iar de acolo îi atîrna jumătate de albină. În acel moment, într-o secundă, din reflex, l-am apucat de nas să nu cumva să intre albina mai departe și cu cealaltă mînă i-am scos-o, am aruncat-o și repede l-am luat în brațe să-l liniștesc. Plîngea îngrozitor, nimic nu ajuta. Numai cînd i-am arătat broscuțele, am reușit să-i distrag atenția.

După ce s-a liniștit, am respirat ușurat și am început să-l inspectez mai atent: dacă nu cumva i-a rămas ceva în nas, dacă nu a fost înțepat și dacă are vre-o reacție alergică. Cristi era bine, iar noi… abia atunci am început a panica. Ne-au trecut prin cap cele mai groaznice scenarii, din fericire, albinele nu erau chiar albine, erau un fel de gîze cu corp similar. Nici acum nu știu ce fel de insectă a fost. După asta mergeam ca un Ninja în fața lui Cristi și alungam toate insectele din cale. O experiență neplăcută, dar care ne-a învațat să fim și mai atenți pe viitor.

Lumînarea Recunoștinței. Soroca

Ajungem la baza scărilor și vedem o inscripție „turistică”: 650 (de trepte). Hai că-i bine, cineva le-a numărat, nu le mai numărăm și noi, să ne bucurăm deci de ascensiune :). După un calcul „ingineresc” îi spun soției: „Avem de urcat vreo 20-30 de etaje 🙂 E mai puțin decît credeam.” După un zîmbet de Mona Liza din partea ei, începem să urcăm.

Pe la un sfert de drum înțeleg că nu-i real să ajung cu Cristi pe jos la destinație, așa că mă întorc la mașină după ergo-rucsac și hai din nou la ridicat treptele…

Îl iau pe Cristi în rucsac și hai, încetișor. După primele 20 de trepte cu el în spate îmi dau seama că pentru mine o să fie 50 de etaje :))))).

Încetișor, încetișor am ajuns sus. În drum, am admirat peisajele și frumusețea din jur și mă întrebam dacă sunt și mirese care urcă aceste scări doar pentru cîteva poze.

Ajunși sus, ne-am tras răsuflarea, am vizitat monumentul, ne-am jucat cu pietricele (Cristi trece printr-o etapă cînd fiecare pietricică e mai interesantă decît orice jucărie) și am făcut poze!

Muuuulte poze, căci sigur nu mai urcăm încă odata, așa că amu-i amu! :)))

Rudi. Mănăstirea de maici. Cascada (?)

Drumul spre mănăstire e foarte plăcut și liniștit. E așa de liniște în pădure încît începi să-ți auzi gîndurile cele mai ascunse. Mănăstirea și spațiile aferente sunt foarte bine îngrijite. Maicile trudesc mai ceva ca bărbații.

La un moment dat m-am oferit să ajut pe una dintre maici să monteze o scară extensibilă de 10 m, dar am realizat că scara era prea grea și pentru mine. Dar încetișor, cu ajutorul lui Dumnezeu mai mult, și cu ajutorul meu mai puțin, măicuța a reușit să aranjeze scara cum i-a trebuit. (O vedeți pe fațada clădirii cu acoperiș verde din poza de mai jos).

Apoi, am luat niște apă de la izvorul mănăstirii și ne-am pornit spre cascadă. Nu știam drumul, dar speram că o vom găsi după sunetul caracteristic. Din păcate, însă, cascadă era secată. Eu țin minte acestă cascadă încă din liceu, cînd era cu apă, iar acum am fost foarte surprins să o văd fără. Singura apa pe care am văzut-o acolo era cea pe care am luat-o de la izvor.

Ei, dar ca să nu ne pară rău de drumul făcut, am cules frunze de păpădie pentru smoothie. Plantele erau așa mari și sănătoase, crescute în inima pădurii, așa și se cereau luate acasă. Abia seara la duș am înțeles că pe lîngă păpădie am cules și o căpușă. A fost panică mare pentru că era pe piciorul soției, era prima dată și ca-nadins nu-mi aminteam în care parte trebuie rotită pentru a fi scoasă. Pînă la urmă internetul și o pensetă m-au ajutat să fiu eroul-salvator. Și ca să fiți și voi, țineți minte: căpușa se extrage contra acelor ceasornicului!

În Rudi există mult mai multe „atracții turistice”, însă, din lipsă de timp, noi nu ne-am aventurat să le vedem pe toate. Am pornit în căutarea „Peșterii Răposaților”, am găsit-o, ne-am strecurat nasurile în ea, dar mai departe de intrare n-am îndrăznit să mergem. Mai ales că eram cu Cristi și nici denumirea nu era foarte încurajatoare 🙂

Seara, aproape de miezul nopții, cînd dormeam cu toții duși după atîtea drumuri și peripeții, primesc un apel necunoscut care-mi zice că mi-a găsit cîinele și mă așteaptă să vin să-l iau (eu fiind la 4 ore distanță de Chișinău). E greu să redau cum în toiul nopții, obosit și somnoros, încercam să găsesc o soluție pentru așa o situație neprevăzută, dar totodată eram tare fericit că i-am pus cîinelui la gît o capsulă cu nume, adresă și telefon, exact pentru așa situații. Și mai fericit eram că nu trebuia a doua zi să explic soției și lui Cristi că Chuck al nostru a dispărut.

Povestea pe scurt: cînd am plecat în vacanță, am ieșit val-vîrtej ca să prindem somnul lui Cristi pe drum și nu i-am zis cîinelui nimic (se pare că ajută dacă-l anunți și pe el de planurile familiei). După cîteva zile, cîinele a decis că l-am părăsit (chiar dacă aranjasem să fie hrănit și plimbat de două ori pe zi), a evadat din curte și s-a pornit să ne caute. Nu-mi dau seama cum a reușit să traverseze străzile și să evite haitele de cîini maidanezi, dar a fost găsit la cîteva cartiere depărtare perfect sănătos. Mulțumesc pe această cale mamei care a mers în miez de noapte și l-a adus acasă, dar și tinerilor care l-au găsit și n-au rămas indiferenți.

Pe această notă pozitivă închei relatările despre vacanța noastră la Nordul Moldovei. Sper să mai găsim timp pentru evadări la natură, căci peripețiile, văd, ne găsesc oriunde ne-am duce 😉

May 12, 2016
Soroca, țiganii și… papucii

În mini-vacanța noastră la Nordul Moldovei, am decis să ne cazăm la Soroca. În primul rînd pentru că era cel mai apropiat punct spre toate destinațiile pe care le aveam în plan, dar și pentru că în Soroca am găsit unica ofertă de cazare disponibilă pe Airbnb.

Orașul mi-a părut curat și îngrijit, cel puțin zona în care am stat noi (Soroca Nouă). Mi-a plăcut foarte mult că lumea merge încetișor, mai ales la volan, pînă în momentul în care am fost depășit agresiv de un individ cu numere din Chișinău. Dacă doi din Chișinău se întîlnesc la Soroca, numaidecît trebuie să se întreacă 🙂 În așa cazuri îmi zic: „Poate îi naște soția” 🙂

Dar în general, e foarte plăcut și liniște în oraș. Eu așa de tare m-am obișnuit cu Soroca, că în momentul în care am revenit la Chișinău am înțeles că orașul nostru e foarte agitat, lumea se grăbește mereu, peste tot. Abia acum am înțeles cum se simt rudele mele de la țară cînd vin în oraș și de ce evită să vină cu mașina.

În scurta noastră vacanță la Nordul Moldovei am avut ocazia și plăcerea să prindem și un tur gratuit al orașului istoric. Dl. Nicolae Bulat a fost ghidul nostru. El e o adevărată enciclopedie ambulantă, are ce povesti, știe cum să capteze atenția și poate vorbi toată ziua despre Soroca și personalitățile acestul oraș. Nu-i de mirare că se află în fruntea clasamentului „Top 10 ghizi de turism din țară recomandați turiștilor străini”.

După turul ghidat, l-am rugat pe dl. Bulat să ne deschdă și porțile cetății, nu de alta dar eram în ultima zi la Soroca și așa și nu am prins cetatea deschisă…

Ba era în sezonul rece, ba era închisă (luni și marți sunt zile de odihnă), ba nu erau turiști, deci și porțile încuiate. Așa că, special pentru noi trei, porțile cetății s-au deschis! 🙂

Cetatea arată foarte bine și în interior, și în exterior. Mai urmează să fie amenajate sălile cu exponate și panouri informative, dar chiar și așa, ne-a impresionat.

Teritoriul din jurul cetății, la fel, a fost amenajat foarte drăguț, cu teren de joacă pentru copii, cu bănci pentru odihnă, felinare, alei și gazon îngrijit.

De fapt, așa e și în oraș — multe parcuri și toate îngrijite, spații special amenajate pentru copii, oameni politicoși, multe locuri de parcare (cel puțin în centru) și aer curat.

În curtea blocului unde am închiriat apartamentul, un vecin, foarte amabil mi-a spus cum să parchez ca să nu încurc la alții. Curțile, la fel, sunt foarte îngrijite și curate, chiar am surprins cîțiva tineri în timp ce făceau curat. Foarte plăcut.

Ei, dar ca să nu pară toată povestea asta prea roz, iată o experiență inedită într-un mic centru comercial. E clar că n-am venit la Soroca pentru shopping, dar timpul ne-a luat prin surprindere și aveam nevoie de ceva mai compatibil cu ploaia. Așa că am intrat într-un butic cu încălțăminte și am ales să probez o pereche de pantofi. În momentul în care am vrut să fac cîțiva pași, vînzătoarea îmi spune să nu pășesc în afară covorașului (30×30 cm) că se uzează talpa și nimeni nu va dori să o cumpere!? Nedumerit, o întreb cum aș putea să probez pantofii pe o suprafață așa mică? Vînzătoarea, foarte „drăguță”, îmi mai dă un covoraș :))))) Bine — hai să improvizez, zic. Pun un picior pe un covoraș, cu al doilea împing celălalt covoraș, apoi pășesc și tot așa, un picior pe covoraș, cu altul împing, apoi pășesc :)))))). Mă uit la vînzătoare, parcă zîmbea un pic și zic: „Nu, așa nu merge! Eu trebuie să simt piciorul cînd merg!” Așa că nu mă gîndesc mult, dau covorașele la o parte și încep să mă plimb prin butic. Vînzătoarea clar nu s-a așteptat la asta, dar nici nu a zis nimic, a rămas fără cuvinte… Pînă la urmă a fost totul bine, eu am procurat încălțămintea, iar vînzătoarea a răsuflat ușurată. 🙂

Printre alte lucruri neașteptate cu care ne-am confruntat la Soroca au fost:
– magazinul „Fourchette” este, de fapt, Centru Comercial (gen „Elat”), unde găsești de toate pentru toți;
– în același „Fourchette” nu există un feliator de carne/cașcaval (sau nu vor să presteze așa servicii);
– tot la „Fourchette” există o companie de mobilă care produce la Chișinău, dar vinde doar la Soroca;
– cetatea Sorocii este închisă în perioada rece a anului (pînă pe 15 aprilie) și în zilele de luni și marți;
– cel puțin un semafor din oraș nu are galben intermitent, se schimbă de la verde la roșu fără preaviz;
– „Andy’s pizza” și „La plăcinte” sunt sub un acoperiș (ceea ce e foarte comod) și activează pe bază de franciză, însă client service lasă de dorit. Ceea ce mi s-a promis să fie în 20 de minute a ajuns la noi cu întîrziere de o oră, iar calitatea bucatelor diferă considerabil de cele din capitală;
– am observat foarte mulți copii cu mașini de lux în miniatură, fie teleghidată de părinți, fie de tip ATV. Vecinul nostru de 4 ani avea 3 mașini diferite „parcate” în scara blocului și ieșea zilnic la plimbare cu ele;
– și, poate cel mai mare paradox, pe timpul șederii noastre la Soroca nu am întîlnit niciun țigan. Am vizitat în treacăt „Dealul Țiganilor”, dar nu am zărit niciunul. Poate erau plecați și ei în vacanță? 🙂 De cerșetori în genere tac, nici zare de așa ceva la Soroca. Impresionant.

Aceasta e ultima poză făcută la Soroca și transmite exact starea Zen cu care ne-am întors acasă, însă, nu e nici pe departe sfîrșitul vacanței noastre. Alte peripeții — urmează! 😉

May 5, 2016
În căutarea iepurașului de Paști

Dacă tot a venit primăvara și s-a încălzit afară, am decis să mergem într-o mini vacanță la Nordul Moldovei ca să-i arăt lui Cristi locurile copilăriei mele. Timpul e perfect, nici prea cald, nici prea frig, copacii au înflorit, natura a înverzit, energie și viață multă în jur — exact ce trebuie.

Prima destinație a fost Nimereuca — un sat de pe malul Nistrului situat la 40 km de Soroca, dar din cauza drumului de țară, îți ia 1,5 ore să-l parcurgi. Nu e o destinație turistică, dar e satul în care am copilărit, unde am rude apropiate și am vrut să vadă și Cristi casa bunicii mele, priveliștile și animalele.

Abia în această vacanță a văzut pentru prima dată cum arată și cum fac păsările și animalele domestice, dar mai ales, a văzut pisicuțe, cățeluși, bobocei, iepurași, ieduți, mei și cîrlănași.

Din momentul în care i-a văzut și i-a auzit pe viu, a început să-i imite. Acasă, eu i-am imitat de multe ori aceste animale, dar numai după ce le-a văzut în realitate le-a imitat și el, și foarte frumos le imită.

Dacă aveți posibilitatea, cel puțin acum de Paști, mergeți la țară, hrăniți animalele, lăsați copii să le vadă pe viu! E mult mai impresionant pentru ei decît toate imaginile și cărțile ce reproduc sunete, luate la un loc.

Apoi am mers de-a lungul Nistrului pînă aproape de satul vecin (Vărîncău), iar acolo… așa o priveliște! Păcat că doar caprele și oile se bucură de ea. Există o porțiune aproape neatinsă de om, cu stînci imense și pietre căzute ca din vîrf de munte.

La un moment dat m-am simțit ca printre stîncile de la „Cheile Bicazului”, doar că la noi rîul e mult mai lat, mai curat și mai frumos. 🙂

Tot plimbîndu-ne așa, am întîlnit un cioban cu o turmă frumoasă de oi și cu mulți mielușei. După ce ne-am jucat în voie cu oițele, am ținut în mînă cel mai original bici din cîte am întîlnit, iar apoi am asistat și la un „masterclass” de mînuire a biciului 🙂 Dacă pe mine m-a impresionat, atunci de Cristi nu mai zic nimic.

Timpul la Nordul Moldovei e foarte jucăuș. Într-o singură zi am avut parte și de soare, și de ploaie, și de arșiță și de vînt. Ce bine că soția e super-previzibilă și ne-a împachetat cu tot ce trebuie 😉

Iar pentru că drumul din Chișinău și pînă la Nimereuca e destul de lung, am planificat să vizităm mai multe obiective turistice din Nord, iar pentru comoditate ne-am cazat pentru cîteva nopți la Soroca. Ce a urmat? O vacanță frumoasă, dar cu foarte multe peripeții, așa că… va urma! 😉

May 3, 2016
Cumetria noastră „modestă”

Inițial am vrut să facem doar botezul. Apoi, am zis că dacă tot trebuie puși oamenii la masă, hai să dăm și colacii și gata. Apoi, ne-am trezit cu mulți nani. Și cum toți ne erau dragi (iar să refuzi nu se poate) și am înțeles că acasă nu vom avea suficient spațiu pentru toți, hai să găsim un local drăguț și aproape de biserică. Ei și atunci s-a început…

Sursa

Data am ales-o fără nicio semnificație, pur și simplu atunci au avut vacanță nanii de peste hotare. Să găsești un local mic, decent, cu meniu rezonabil și liber în ziua respectivă este practic imposibil în sezonul nunților. Am cutreierat Chișinăul în lung și în lat și eram gata să mergem oriunde (deși căutam ceva aproape de biserică), doar să găsim ce dorim. Și ce doream noi? Un local pentru 30 de persoane, cu cameră de odihnă pentru bebe, cu spațiu de joacă pentru copii sau măcar vreun parc prin apropiere, cu tehnică ce ar citi muzica adusă de noi pe un flash USB, cu decor drăguț și bucătărie rafinată (dar la un preț pământesc). Și toate astea sub sloganul „Modest! Cât se poate de modest și cu gust”. 🙂

Cumetrie modestă? Asta cum? Încă așa ceva nu a auzit nimeni. Cu toate acestea noi visam la altceva decât văzusem până atunci. Ne doream o variantă modernă de cumetrie, o variantă light, unde invitații să se relaxeze.

Sursa

Pentru că vroiam cu tot dinadinsul să fugim de cumetria tradițională, am renunțat și la strânsul banilor. Am redus totul la o masă de sărbătoare restrânsă, alături de familie și cei mai apropiați prieteni. Astfel, fiecare a fost liber să vină cu orice cadou dorește, să stea cât dorește și să plece când dorește. Această decizie ne-a ușurat și nouă planurile foarte mult, nu mai eram legați de „tradiții” sau de prejudecăți de genul „omul pune un ban pe masă, trebuie să-i dai mâncare multă, băutură și mai multă, muzicanți, tamada, program cultural etc.”

Când eram în căutarea sălii ne uitam să aibă un decor drăguț care să nu mai necesite alte intervenții și cheltuieli. Am avut dilema unui local cu zeci de feluri de bucate la doar 350 de lei/pers. dar cu un interior sumbru ce ar fi „înghițit” mulți bani pentru a-l revigora și un local cu mai puține feluri, ce-i drept mai rafinate, de la 500 de lei/pers., dar cu un decor luminos și plăcut. Am agățat câteva stegulețe și pom-poms pe ici-colo, o draperie din panglici la intrare și gata tot decorul 🙂

Camera de odihnă pentru bebeluș a reprezentat criteriul forte atunci când am avut de ales între mai multe locații. Experiența ne-a arătat că e esențial ca mama și bebelușul să aibă un loc liniștit unde să se retragă pe parcursul serii. E bine ca oaspeții să se distreze și să mănânce bine, dar un somn de bebeluș contează mai mult, mai ales că e sărbătoarea lui până la urmă.

Doar 1 % din localuri oferă o cameră de odihnă, dar și aceea numai pentru miri, adică pentru petreceri mari. Pentru 30 de persoane nu ofereau nimic. Ori vreo cămară dosită în care nu încăpea nici căruciorul și nici vorbă de pat sau condiții pentru a schimba un scutec.

Din păcate există și mai puține săli de evenimente cu terenuri de joacă pentru copii (nu mă refer la pizzerii, ci la săli și restaurante cu renume). Cele câteva pe care le-am văzut fie erau prea scumpe, fie nu întruneau alte criterii importante pentru noi. Localul ales în final nu dispunea de un spțiu de joacă, în schimb ne-a oferit o cameră în hotel unde Cristi a dormit în LINIȘTE și acesta a fost factorul decisiv!

Sursa

Așa am ajuns să organizăm cumetria noastră la hotelul „Flowers”, restaurantul „Klumba”. La o terasă luminoasă cu multe flori, acoperită în caz de ploaie și condiționată în caz de zăpușeală. Nici nu aveam nevoie de mai mult.

Sursa

Totuși, ca să nu se plictisească copiii, am luat în chirie 5 covorașe puzzle (1m x 1m) și un sac cu jucării de-ale lui Cristi (de acasă). Tare bună idee, recomand tutror!!! Copiii fizic nu pot sta locului mai mult de zece minute, dar cînd au libertate și ocupație e foarte bine și părinții mai au un minut de respiro. Dacă bugetul vă permite, puteți lua și jucării în chirie, noi ne-am permis doar covorașele.

Spre bucuria noastră terasa dispunea și de tehnica pe care noi o căutam. Multe localuri „insistau” pe muzică vie și tehnică suplimentară, noi am venit doar cu un flash USB. Am optat pentru muzică chill out + muzica anilor ’80-’90 (inclusiv românească). Un mare mulțumesc aici prietenului nostru Călin. A adunat hiturile cele mai cele, a făcut exact playlistul pe care l-am vrut, poate chiar mai bun! Rezultat: invitații au avut ocazia și să socializeze, și să danseze pe muzica „tinereții” noastre.

Partea tradițională s-a rezumat doar la colaci și oferirea darurilor pentru nani și pentru copiii nanilor. Am vrut și aici să ieșim din tipare și să oferim fiecărui copil o amintire de la sărbătoare. În plus, am optat pentru cadouri personalizate pentru fiecare nan (am întrebat pe fiecare ce dorește) și nu cadouri unice pentru toți. Așa ni s-a părut mai din suflet.

În rest, am lăsat oaspeții să se relaxeze, să guste din bucate și să se bucure de atmosferă. Nu am impus pe nimeni să danseze sau să urmeze un anumit ritual. Am optat pentru un eveniment unde totul să vină de la sine. Nici noi nu știam ce și când va urma. Cu toate acestea ne-am încadrat perfect în timp.

Fiind restaurantul unui hotel, muzica trebuia oprită la 23:00, din respect pentru cei cazați acolo. Inițial credeam că e o misiune imposibilă, dar a fost bine. Majoritatea invitaților au fost cu copii mici care de regulă obosesc și pleacă primii, de aceea am dat și torta mai devreme. Astfel, toți au avut ocazia s-o savureze la o oră rezonabilă și să ajungă acasă cu ultimul „tramvai” 😀

PS: Pozele de la eveniment fotoroom.md și din arhiva personală

April 13, 2016
Prima întâlnire cu EA

Demult încercăm să ne întâlnim, dar am zis să mai crească un pic și Cristi, și blogul, și iată că primăvara a reușit să ne aducă față în față cu EA 🙂

Cu mare drag am răspuns provocării căci demult nu am avut parte de așa un interviu, cu întrebări atât de complexe. Dificil a fost să planificăm și ședința foto. Ba nu dispuneam eu de timp, ba Cristi nu era în cea mai bună formă, dar până-n final am reușit.

Cum e să faci poze cu un bebeluș? E foarte imprevizibil:
– Niciodată nu știi la ce să te aștepți (de la el);
– Te adaptezi tu la nevoile și curiozitățile lui și niciodată invers;
– Aleargă toată echipa după copil și se roagă să nu aterizeze în prima băltoacă și tot așa.

Ce a ieșit în final a fost improvizație curată, habar nu aveam în ce ipostaze vom fi surprinși. Ședința a durat doar 30 de minute și-i mulțumesc mult fotografului pentru ochi bun și operativitate. Nu de alta, dar un copil nu mai e la fel de cooperant după o perioadă.

După ședință am mers în vizită la sediul Agora unde am descoperit că ești dus în brațe de managing editorul Nadia Darie dacă ești blond, cu ochi albaștri și… ai un an jumate 🙂 Așa că, recomand!

Mulțumesc echipei Ea.md pentru colaborare, celor două Daniele pentru răbdare și implicare, și nu în ultimul rând – lui Cristi pentru zâmbet până la urechi!

Interviu: Daniela David. Foto: Dana Tcaciuc

April 10, 2016